Dancers all around Romania, GET ON THE STAGE!

   Transilvania Music Event prezintă TME's DANCE STAGE, cel mai mare concurs de hip hop şi breakdance din Cluj-Napoca!
   Încă de la prima ediţie TME's DANCE STAGE aduce cele mai talentate şi spectaculoase trupe de streetdance din ţară. Mai mult, dansatorii pot participa şi la un bboy battle exploziv la sfârşitul concursului de dans!
   Premiu formaţii: 400 EURO
   Premiu bboy: 100 EURO
   Înscrierile pentru CREWS se fac până în data de 11 mai, iar cele pentru BBOY până în 17 mai, pe adresa: inscrieri@transilvaniamusicevent.ro.
   Detalii şi regulament pe www.transilvaniamusicevent.ro
   Biletul la festival în ziua evenimentului: 10 RON (o bere inclusă)

http://www.facebook.com/events/246270415480612/

Chemare

   Într-o zi de marţi a pornit hotărâtă pe un drum necunoscut. Incertitudinea, curiozitatea şi zecile de întrebări fără răspunsuri o încurajau să înainteze în lumea memorabilă a culturii, a istoriei, respectiv a religiei. 

   Recunoştea faptul că în acele momente era agitată, neştiind ce se întâmpla cu ea. Însă, privind pe geam de-a lungul drumului, şi-a dat seama că este doar un spectator copleşit de minunăţiile naturii. Da! Spunea că toţi suntem nişte spectatori pasivi, cărora nu le pasă de actorul în sine (creator), ci doar de punerea în scenă (rezultat). În acest fel a început povestea, cu puţină morală care îi punea pe gânduri pe ascultători/ cititori. De această dată dorea să vorbească cu dăruire despre inconfundabilul ţinut al Moldovei. Părăsind falnicul Ardeal, se îndrepta înspre însemnata regiune, Moldova. A închis ochii timp de câteva minute, cu dorinţa de a-şi imagina ceea ce urma să viziteze, închipuindu-şi vestimentaţia oamenilor, picturile migăloase ale mănăstirilor, dar şi peisajul traseului. În mintea ei s-a format un adevărat tablou inedit. 

   După câteva ore de călătorie printre munţi şi podişuri a ajuns în Moldova. În urma vizitării primei mănăstiri, Văratec, a fost cu adevărat cucerită. Agitaţia începea să dispară. De asemenea, la mănăstirea Agapia a meditat asupra noastră, a oamenilor. Privind cu atenţie fiecare mişcare a maicilor, fiecare lucru care era bine pus la punct şi fiecare vorbă măreaţă, a ajuns la concluzia că era mult mai nefericită decât ar fi crezut. Mai mult decât atât, şi-a dat seama că fericirea şi liniştea ei nu stăteau în bani, nici în prieteni, nici în bunurile materiale. Ştia că lipseşte o piesă de puzzle din sufletul ei pentru a fi complet, însă nu o găsise niciodată, până în acel moment. Târziu, destul de târziu a aflat că adevărata împlinire stătea în singurul prieten adevărat al omului, în Dumnezeu. Iar dacă vom accepta fără ezitare prietenia Lui, vom fi cu siguranţă împliniţi şi nu vom duce lipsă de nimic. Totodată grijile noastre vor fi reduse, iar frica va fi înlocuită de siguranţă, respectiv iubire. De fapt, doar fiind spectatori implicaţi ne putem da seama de greşelile noastre şi le putem accepta, iar în final îndrepta. Pare imposibil să fim fericiţi dacă ne desprindem de lumea cotidiană. Oare de ce ne este frică de o schimbare radicală, care ne-ar putea aduce doar beneficii? Ei bine, aici stă adevărata putere a firii omului, în credinţă!

   De altfel, continuându-şi traseul cu dorinţa tot mai arzătoare de cunoaştere, a ajuns şi la Bojdeuca lui Ion Creangă. Bineînţeles că a fost încântată de vizitarea unei căsuţe modeste, cu acoperiş de lemn, cu geamuri micuţe, numai cât să pătrundă lumina în cele două camere simple, în care a locuit marele scriitor, Ion Creangă. Pe de-o parte, era învăţătorul cel mai îndrăgit de către copiii din sat, datorită povestirilor sale captivante, iar pe de altă parte, copiii îi vizitau des casa pentru a-i asculta cu atenţie întâmplările amuzante şi totodată pline de învăţătură. Însă, într-o zi copiii au mers veseli, ca de obicei, să îl viziteze pe iubitul lor învăţător, iar în locul lămpii la care scria el, au găsit o lumânare care lumina cu tristeţe căpătâiul marelui povestitor... Aceasta era o mică parte din informaţia pe care a aflat-o personajul nostru, de la bojdeucă. Părăsind lumea lui Creangă, s-a îndreptat înspre Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi înspre mănăstirile Humor, respectiv Voroneţ. Stând pe o bancă în curtea mănăstirilor, era atrasă doar de muzicalitatea ciripitului păsărelelor, de vibraţia liniştii şi de căldura razelor de soare. Astfel, picturile mănăstirilor o impresionau prin intensitatea culorii lor, dar şi prin mesajul pe care îl transmiteau scenele expuse. De asemenea, picturile interioare s-au făcut remarcate datorită detaliilor înfăţişate prin reprezentarea sfinţilor şi a veşmintelor lor. Mai mult, însăşi vechimea mănăstirilor şi istoria fiecăreia erau captivante, unice. Totodată, blândeţea din vocea măicuţelor se simţea puternic, pe parcursul descrierii mănăstirilor, iar darul de a povesti cu atât de multă implicare, cu trăire sufletească, îi făceau pe ascultători să retrăiască timpurile vechi. Fără îndoială, acele locuri erau înconjurate de o linişte supremă care forma amprenta eternă a împrejurimilor. 

   Aşadar, nimic nu poate fi mai frumos decât vizitarea unor locuri pline de har, îngrijite de mâna lui Dumnezeu, care să redea echilibrul sufletului.

„Eu doresc linişte, multă linişte, căci aşa pot să trăiesc în armonie cu tot ce reprezintă universul meu.” (Ecaterina Chifu)

Primăvara este deja în sufletul meu, dar în al tău?

   Se pare că această dimineaţă este cu adevărat specială! În primul rând, primăvara ne-a întâmpinat cu un soare mult mai insistent decât de obicei, iar în al doilea rând, au început să bată la uşă mult aşteptaţii ghiocei, care sunt nerăbdători să-şi ia în braţe viitoarele gingaşe gazde. Totodată sunt convinsă că nu vor ezita să apară şi tradiţionalele mărţişoare care sunt mereu peste aşteptările noastre, prin prezenţa lor inedită. Şi nu în ultimul rând, lăsaţi-vă seduşi de mireasma florilor încântătoare, bucuraţi-vă de splendoarea primului zbor al fluturaşilor şi trăiţi intens fiecare moment al schimbării!

    Să aveţi parte de o primăvară grandioasă!

„Primăvara este felul naturii de a spune: Să petrecem!” (Robin Williams)

Be a dance star!

   Vino să dansezi şi tu alături de cei mai buni dansatori din Cluj-Napoca!
str. Ferdinand 22-26, Magazin Central etj. 3, Cluj-Napoca
 Contact: 0753 823 623

 www.tdance.ro

Pictorul- Testament

   Of, dacă aş putea să scriu exact ceea ce simt! De ce puterea gândului este mai mare decât cea a cuvintelor? Şi de ce nu pot scana imaginea care îmi este întipărită în minte? De ce??? Dacă astăzi, tu, Doamne, mi-ai trimite un om pe care să-l învăţ să picteze, mâna mea i-aş pune-o lui, i-aş dărui talentul meu şi pereţii i-aş vărui în alb, pentru ca el să poată picta. Of, rău este să fii singur pe lume...

    Într-o zi aş vrea să văd rodul muncii mele, iubirea depusă talentului meu. De asemenea mi-aş dori să-i pot privi pe cei pe care i-am învăţat, să simt puterea formelor pictate şi ei să-mi aprecieze dorinţa de a-i ajuta. Insist să iubească culoarea aşa cum am iubit-o şi eu la rândul meu! Când ei vor face-ntocmai, nuanţele puternice vor vibra, cele vesele vor umple pereţii palizi, cele reci vor deveni plăcute, iar eu voi fi mulţumit de ei, de micii artişti, care acum sunt celebri. De abia atunci le voi arăta averea, adevărata avere!

    În cele din urmă, cu conturul degetului arătător am să imprim numele lor, al tuturor, pe retina ochilor mei. Cu toate că sunt un orb incurabil, datorită acestor artişti desăvârşiţi voi cunoaşte lumea, voi vedea totul. Voi putea privi ceea ce n-am avut ocazia să privesc niciodată: lumina! Lumina petelor de culoare...

„Numai cu inima poţi vedea cu adevărat ceea ce este invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint-Exupery)

Puterea iubirii

- De ce ai o privire atât de vagă? Priveşte-mă!

- Este orb... o voce puternică s-a auzit din întuneric.

- Vorbeşte! Vreau să îţi aud vocea. Te rog, spune ceva!

- Este mut.

- Totuşi, mă auzi? Reacţionează!!!

Fata a întors capul, uitându-se cu ochii mari la umbră, fiind nedumerită. Aştepta un răspuns...

- Nu, nu te aude!

- Dar de ce? Doream doar să îi spun cât de mult îl iubesc! Îl voi îmbrăţişa, poate aşa va reacţiona! 

- Nu, stai! De ce eşti încăpăţânată? Tu nu vezi că este un om de piatră? Piatră!

- La fel eşti şi tu în interior... Ştiu că îmbrăţişarea mea îi va ajunge în suflet!

- Suflet? Tu glumeşti? Pietrele nu au suflet, de aceea sunt reci.
- Tu nu ai suflet! Dă-te la o parte!

Fata a îmbrăţişat timp de câteva minute omul de piatră...

- Vezi, ţi-am spus că este doar o piatră. Acum poţi să pleci!

Chipul fetei sclipea. Lacrimile îi erau atât de aprinse, încât nu păreau reale. 

- Plângi? Îmi cer scuze pentru ceea ce am spus mai devreme. Numai că am vrut să...

- Nu, nu plâng. Priveşte piatra! 

Băiatul se uita uimit!

- Poftim? Poţi să îmi explici şi mie ce înseamnă aceasta?

- Este o inimă de diamant! 

Stelele şi chipul fetei erau luminate de acest diamant superb.

- Spuneai că nu plângi. Atunci, de ce ai lacrimi pe faţă? A întrebat băiatul.

- Vezi tu, unele lucruri nu ţi le va explica nimeni, niciodată, pentru că nu înţelegi ce este iubirea. Dar un lucru este cert: Diamantul sufletului nu ţi-l poate fura nimeni!

După acest răspuns, băiatul nu ştia ce să mai spună. Fata s-a întors, dorind să plece. Se uita la stele şi spunea în şoaptă: 

- Da! Mi-a dăruit lumina sufletului său, pentru ca eu să fiu fericită pentru totdeauna! 

După câteva secunde inima de diamant s-a stins, iar fata s-a transformat în piatră.

 „Aşa cum aici se vede sufletul prin trup, tot aşa acolo, în viaţa viitoare, se va vedea trupul prin suflet."   (Sfântul Grigorie Palama)

Hello 2012!

      Iată-ne ajunşi în 2012! Avem din nou ocazia să fim mai buni, odată cu  începutul acestui an. Tot ce trebuie să facem este să împărtăşim cu cei din jur iubirea sufletelor noastre, să creăm poveşti inedite şi clipe de neuitat! Bănuiesc că fiecare dintre noi a păşit în acest an cu gânduri bune, cu dorinţe şi speranţe, aşa că vă doresc numai bine şi îndeplinirea tuturor viselor. De asemenea să aveţi parte de sănătate şi de căldura tuturor zâmbetelor sincere, ale celor din jur! Pe de-o parte, începutul anului este cât se poate de relaxant. Aş putea spune, plictisitor. Majoritatea suntem în vacanţă şi profităm de puţinele zile care au mai rămas. Pe de altă parte, unii au început anul în forţă, prin muncă. Aşadar, le urez spor la muncă! 

  Să sperăm că va fi un an mai bun decât cel anterior, cu multe realizări! 

„Fericit este acela ale cărui gânduri bune rodesc în fapte şi ale cărui gânduri rele pier în mugure." (Walter Scott)

La multi ani, România!

   Cât de frumos este să te trezeşti înconjurat de membri familiei!!! Prima dimineaţă de decembrie a început cu un călduros: „La mulţi ani!" 

   Pentru mine, România este cea mai frumoasă ţară (păcat că imaginea ei este stricată de cei care o conduc). Aşadar, bucuraţi-vă în această zi minunată de fiecare clipă şi profitaţi din plin de faptul că sunteţi români! La mulţi ani nouă, românilor!

                                                                  

                                                                 

Cântecul sinuciderii

Striga de plăcere, spărgea ca o nebună și dispărea ca o umbră bizară. Perdeaua-nsângerată ștergea podeaua putredă. Sunetul mortuar al ușii o îngrozea în fiecare clipă. Apare iar cu fața pătată. Glasul înfiorător își face simțită prezența.  Cânta neîncetat... Unghiile ascuțite și le înfigea în carnea vie, iar coatele arse îi strângeau genunchii răniți. Se clătina în față și în spate, precum o nebună. Lacrimile de sânge îi curgeau înghețate pe pieptul fierbinte. Și visa, privindu-se în palmă, cu ochii transparenți, până în momentul epuizării...

„Cauza durerii, ca şi a bucuriei, nu are ca singură sursă numai realitatea palpabilă, ci şi cugetarea; aceasta, la rândul ei, ne creează necazuri infinit superioare. Suferinţa fizică, însoţită de suferinţa morală se pot anihila reciproc, în timp ce o durere morală violentă se cere adesea compensată printr-o suferinţă fizică manifestă. Astfel se explică stările depresive care conduc la sinucidere, ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferinţe morale şi de neconceput într-o stare de fericire sau echilibru." (Arthur Schopenhauer)

Doamna toamnă

 







Toamna frunzele se-agită
Ca o minte zăpăcită,
Care numai nu-ncetează
Şi non-stop îmi fabulează.

Iar poteca-i colorată,
Mda, constat că şi plouată.
Ce să mai vrei de la toamnă?
Se comportă ca o doamnă.

Parfumată, dar cu mofturi
Stă cu nasul în compoturi
Şi nu se poate abţine...
 „Ce să mă mai fac cu tine?"

Numai nu te văd plecată,
Darămite dominată?
Fâlfâi frunzele prin curte,
Faci prea multe şi mărunte.

Draga mea toamnă în toi,
Ne mai aduci multe ploi?
Nu ştiu cât o să rezist,
Dar vreau să pleci, chiar insist!

Privirea ta e hotărâtă,
De a lăsa lumea mută.
A speriat şi soarele...
Ia-l, de unde nu e!

Acum sunt chiar indignată
De faţa ta arogantă
Care nu vrea să zâmbească...
Ştie doar să veştejească.

Critica e pe măsură.
Sper că nu vei mai fi dură.
Să văd cum vei debuta,
Căci voi fi pe urma ta!

Preţiosul meu cititor,
Toamna nu trece uşor,
Deci nu o mai enerva,
Iar acum, Trăieşte Clipa!

„Iubire târzie. Ultima floare în toamna sufletului."  (Valeriu Butulescu)

Stând pe prispa ochilor

   Ieri am fost martoră la dispariția ultimei fărâme din glasul firav al verii. Astăzi, inima strigă tare, tare de tot, că dorește să-i readuc bătăile ritmate ale razelor de lumină. Va veni și acea vreme, însă la anul. Până atunci, haideți să ne bucurăm de toamnă!

   După o vară relaxantă și călduroasă, din toate punctele de vedere, trebuie să îmbrățișăm o toamnă mai puțin relaxantă și mai plângăcioasă decât  regina vară. Aparent, va fi o toamnă plăcută, dar nu se știe niciodată cum își poate schimba starea de spirit. Cert este că va fi frumoasă prin culorile ei diverse și prin mărgeluțele mărunte, de ploaie rece. Când pronunţ cuvântul toamnă, primii care îmi vin în minte sunt elevii somnoroși, care deseori se împiedică de covorul ruginiu. Desigur, nu lipsesc nici adulții stresați, care abia dacă se văd printre perdelele ploilor interminabile. Cam atât cu imaginile vizuale. Cât despre cele auditive, șoferii sunt primii în top. Având o răbdare de fier, claxonează fără încetare, acoperind până și sunetul îngrozitor al sirenelor ambulanțelor. Spre deosebire de acest sunet neplăcut, dacă ne vom plimba prin parc, urechile noastre vor fi încântate să audă cântecele melodioase ale păsărelelor, acompaniate de vocea murmurândă a frunzelor.

    Retrăgându-mă într-un colțișor de cameră, profit de ultimele perle ale mirosului de vară, păstrate în dulap. Doresc să deschid ușa ușor, dar în scurt timp observ că se opune, însă după un scârțâit asurzitor, cedează. Primul accesoriu care îmi atrage atenția, este pălăria de plajă. Cu siguranță nu voi mai avea ocazia să o port anul acesta... Păcat! Ah și când privesc în dreapta și în stânga, încep să analizez cele două coloane infinite: tricouri, fustițe, maieuri, ochelari de soare, mărgele și pantaloni scurți. Toate acestea pe lângă multe altele. Veșnica durere de cap își face apariția, așa că închid dulapul cât se poate de repede. 

Trag cu atenție perdeaua și privesc în jur. Deși este prima zi de toamnă, diferențele sunt deocamdată nesemnificative. Am impresia că vara și-a prins voalul de noi și nu vrea să ne părăsească atât de ușor, pe cât am crede. Soarele apare printre crenguțele alăturate. Îi simt mângâierile palide, care își fac simțită prezența pe obrajii mei rozulii. Ochișorii, puțin adormiți, dau semne că se trezesc încet,  dar sigur. Picioarele antrenate încă de la alergarea de aseară, sunt nerăbdătoare să fie puse în mișcare. Privirea ageră le face pe plac. Se îndreaptă îndată, înspre îndrăgitele role. Nu cred că e cazul să mai stau pe gânduri! Mă echipez atent, după care cobor în grabă scările scorojite. Sunt gata de prima plimbare de toamnă! Totuși, mi-ar face plăcere dacă m-aș afla în compania unei prietene. Rezolv și această problemă (mai repede decât mi-aș fi imaginat). Am ajuns la locul stabilit. În câteva secunde zâmbetul fals se transformă într-un zâmbet plin de poftă de viață. Probabil că te întrebi: De ce? Ei bine, pentru că nu mă aștepta o prietenă, ci trei. Toate erau gata să facă tot posibilul pentru a ne bucura de atmosfera plăcută, care era de partea noastră. Cine spunea că toamna nu poate fi la fel de frumoasă ca și vara? Nimeni. Și foarte bine au făcut cei care s-au abținut, pentru că aș fi îndrăznit să îi contrazic. 

   Așadar, bucurați-vă de acest anotimp frumos și el va fi încântat de participarea voastră! Vă doresc o toamnă plină de culori vesele, precum fețele voastre!!!

„Toamna îţi câştigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune faţă de descompunerea ei." (Robert Browning)

Apusul răsăritului

Apusul răsăritului mă-ndeamnă la tăcere,
Cromatica fiind, adevărata mea plăcere.
Prin degete înguste, nisipul curge fin,
Iar palmele mă roagă acum, să le îmbin.

Apusul răsăritului zâmbește-n continuare
Și discul galben este doar o reluare,
La fel ca spuma-n valurile mării,
Care a fost dată de mult uitării.

Apusul răsăritului aduce aripi pure
De pescăruși pierduți prin valurile dure.
Tabloul de la mal, finuț se conturează...
Splendoarea răsăritului se pare că durează!

„Cea mai importantă știre pe ziua de azi a fost aceea că a răsărit soarele. Dar niciun gazetar nu a consemnat-o." (Gavriil Stiharul)

Defecte aparente

   Bună dimineața întârziat! A trecut ceva timp, de când nu am mai avut plăcerea de a scrie pe blog, dar o scurtă vacanță e binevenită oricând.

   Astăzi aș dori să vorbesc puțin despre „defecte." Cu toții suntem conștienți de faptul că avem defecte. De multe ori, până și cei din jur demonstrează că ne cunosc „foarte bine" defectele, însă am o nelămurire: De ce, mulți pun eticheta în funcție de defectele exterioare, care ar trebui să fie mai puțin importante decât sunt?

   Există două tipuri de defecte: Cele exterioare (fizice), respectiv, cele interioare (sufletești). De ce numai celor dintâi le dăm importanță? Pentru că nu știm să privim în interior și ne lăsăm înșelați de aparențe. Bineînțeles că defectele fizice sunt subiectul zilei, atunci când vine vorba de defecte. „Fata asta are sânii prea mici, băiatul acela este cam gras, gagica din față are buzele prea mari, tipul respectiv nu se îmbracă cum îmi place mie etc." Oameni buni, dacă tot ne place să ne criticăm unul, pe celălalt, de ce nu analizăm persoana noastră și apoi a celorlalți? E normal să fim diferiți, pentru că așa trebuie să fie. Păcat că unii chiar nu pot înțelege unele aspecte, oricât de mult s-ar chinui. Să presupunem că văd pe stradă un băiat blond, cu ochii verzi, scund, dar mie îmi plac bruneții cu ochii căprui și înalți, asta nu înseamnă că cel blond este urât, doar că, nu este genul meu. Ar trebui să ne gândim de două, sau chiar de trei ori, înainte de a jigni o persoană.  Toți suntem frumoși pe exterior, numai că pe fiecare îl reprezintă alceva: ochii, nasul, buzele, sau sprâncenele, poate chiar genele etc. Diferența o face, frumusețea sufletului. Aceasta este cu adevărat importantă, pentru că defectele pe care le vezi, se pot dovedi a fi calități. Frumusețea fizică dispare odată cu îmbătrânirea, însă sufletul, nu are vârstă, așadar frumusețea acestuia nu se pierde, dacă există. Ba din contră, ea este evidențiată odată cu descoperirea calităților celorlalți. E ca și cum ai vrea să cumperi o ciocolată, numai că, nu știi care va fi mai bună, așa că, îți alegi mai multe, în funcție de ambalaj (el te atrage, în primă fază). După ce elimini ambalajul, îți dai seama că toate au același gust. De fapt, frumusețea și plăcerea sunt oferite de ceea ce se află în interior.

   Adeseori ne formăm impresii greșite despre anumite persoane, înainte de a le cunoaște, așa cum ar trebui, iar într-un final, s-ar putea să regretăm. Haideți să nu ne pripim și să învățăm să privim adevărata față a oamenilor, nu masca, după care se ascund, pentru că de cele mai multe ori, s-a dovedit a fi înșelătoare. Când ești pus în astfel de situații, trebuie să privești cu sufletul și să accepți cu ochii. Fiecărui om trebuie să îi oferi șansa de a se remarca prin calități, nu prin defecte. Dacă vei putea face acest lucru, vei vedea, că defectele aproapelui tău vor trece pe lângă tine neobservate și ale tale, vor fi la fel de nesemnificative, în ochii lui.

   Dăruiește trei plăceri: iubirea, căldura și zâmbetul, necesare celor din jur, pentru a primi altele zece în schimb.

„Dacă lumea ar fi fost perfectă, atunci nici eu n-aș mai fi existat."  (Gavriil Stiharul)

Best memories

Era o zi lungă de vară

Când singuri ne plimbam pe-afară

Și ne gândeam la ce va fi:

O tabără pentru copii!

Și uite-ne aici, după atâtea așteptări,
Ajunși într-un loc nou, cu multe provocări.
Acum suntem departe de părinți, de casă,
Dar suntem împreună, așa că nu ne pasă.

Coborâți din autocar, ne ducem toți bagajul
Și ne oprim puțin s-admirăm peisajul.
Gândul de peste noapte, acum nu mai desparte
Visul, de realitate, ci-l duce doar departe.

Am scăpat de tot: aglomerație, gălăgie,
Aici putem vedea cum totul reînvie.
Cântecul pârâiașului încearcă să ne-ndrume,
Iar aerul de munte, ne poartă-n altă lume.

Stăm nerăbdători pe terasa umbrită,
Sperând c-o să primim, camera dorită.
În fiecare cameră, cu spor despachetăm,
Programul zilei, dorind să îl aflăm.

Am cunoscut persoane minunate încă de la început
Și am ajuns să le îndrăgim, cum nu am fi crezut.
Ne-am dat seama încă din prima clipă,
Că vom forma cu toții o echipă.

O altă zi, o nouă provocare,
Un pas înainte, ce-aduce o schimbare.
Cu ambiție, pasiune și determinare,
Vei reuși mereu să rămâi în picioare.

Am ținut cont de orice sfat, orice îndemn
Și cel mai bine ne simțim când suntem pe teren.
Jucăm din pasiune și nu din obligație,
Iar orice reușită, e ca o dedicație.

După activități plăcute, dar obositoare,
De către cine eram așteptați în sala de mese, oare?
De către mâncarea copioasă, care ne ducea cu gândul înspre casă,
Bucătăreasă prietenoasă, zâmbindu-ne când strângeam de pe masă.

Am câștigat momente și persoane valoroase,
Ce vor avea mereu un loc special în sufletele noastre.
Tot ce-am trăit aici nu vom uita vreodată,
O astfel de experiență nu poate fi repetată.

Cu acest prilej vrem să ne cerem iertare,
Să vă mulțumim pentru că ați avut răbdare,
Ne-ați ascultat, ne-ați înțeles, ne-ați îndrumat
Și ne-ați iertat mereu, chiar de n-am meritat.

(Poezie compusă împreună cu  Ioana Gheran, la sfârșitul taberei din Valea Ierii-Caps 2011, perioada: 11-18 iulie)

„Nu este nevoie să știi unde mergi. Nu este nevoie să știi de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să știi, este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poți greși."  (Osho)

Suflet rătăcit

Prin pădurea deasă

Fugea o mireasă...
Şi nu vroia să iasă
La lumina preţioasă
Care o ducea acasă.

Rochia-i albă de zăpadă
Era cât pe ce să-i cadă
În timp ce fugea în grabă
Înspre o veche cocioabă,
Cu toate că era oarbă.

Se văd din îndepărtare
Lacrimi mărunte şi-amare,
Ce-şi formează drumul lor
Pe finul obrajilor,
Pân' la roşul buzelor.

Iar acum eu mă opresc
Şi se pare că zăresc
Sufletul ei rătăcit,
De tine nepreţuit,
Dar de alţii mult dorit.

Mâinile-aspre şi-ngheţate
Nu mai îi sunt mângâiate
De craiul cel din poveşti,
Despre care ne vorbeşti...
E timpul să te trezeşti!

Ea, uite că-ţi spune: ADIO,
N-ai trecut testul cu brio,
Tu, ţine minte trei cuvinte:
„Prințesa merge înainte"
Şi speră să devii cuminte!

„Când sunt lovite, sufletele tari nu sângerează, ci luminează." (Andreea Trifu)

Parfum

Parfum plăcut de trandafiri,

Ai apărut ieri printre spini

Și ai făcut să înflorească,
Bobocii ce-și doreau să crească.

Parfum plăcut de trandafiri,
Ai încercat tu să combini
Mirosuri aspre din petale,
Cu arome naturale.

Parfum plăcut de trandafiri,
Te-ai ridicat de la tulpini
Și-ai dezvoltat mirosuri fine,
Pentru a mă-ncânta pe mine.

Parfum plăcut de trandafiri,
Nu înțeleg de ce suspini
Acum, când ai făcut să cânte
Toate insectele mărunte?!

Parfum plăcut de trandafiri,
Acum nu mai ai fani puțini,
Pentru c-ai făcut să se nască,
Bobocii ce-și doreau să crească!

„Nu toate florile frumoase au și miros plăcut, când ai de unde să culegi, alege numai acele care posedă și una și alta." (Goethe)

O facem intenționat?

   Întrebări peste întrebări... par a fi retorice, deoarece răspunsurile ezită să apară. Iar cum acestea lipsesc, începem să le căutăm, ca într-un final să ne punem alte întrebări. Nu degeaba toate au rostul lor. La o analiză mai profundă, ne dăm seama că la cel puțin jumătate din întrebările pe care le adresăm, primim un răspuns parțial, într-un caz fericit. Se întâmplă să vorbim și singuri, de multe ori. Și, de ce nu suntem capabili de a oferi-primi  un răspuns pe măsura așteptărilor? Pentru că suntem superficiali. Când spun asta, mă refer la situațiile din viața de zi cu zi. Ele constituie doar jumătate din cercul în care se învârt întrebările noastre. Cealaltă jumătate o constituie delicatețea. Dacă în prima parte domina "superficialitatea", acum domină "sentimentele". Iată că am ajuns să vorbim despre punctele noastre sensibile... Discutăm despre persoanele dragi, cu care relaționăm cel mai mult. Dar ce se întâmplă atunci când am vrea să-i împărtășim unei persoane trăiri profunde și nu ne putem exprima în așa fel, încât să primească mesajul pe care vrem să îl transmitem, corect? Suntem înțeleși greșit. Și ce putem face? Fie ne obișnuim cu ideea că nu vom avansa în relația cu persoana respectivă, fie renunțăm definitiv la ea. Oricât de sinceri am fi, uneori există motive, care ne influențează deciziile, oprindu-ne din drumul nostru, aparent încântător.

   În ultimul timp am fost încolțită de mai multe întrebări decât de obicei. Întrebări la care aș fi putut răspunde, dar parțial. Așa că, am preferat să nu răspund. E ca atunci când ne dorim ceva nespus de mult și oricât am încerca să îl obținem, nu putem, pentru că e luat deja. Așadar, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem. Dar cum eu sunt o fire ambițioasă și încăpățânată, nu renunț! Dorința de a obține ceea ce îmi doresc, e mai presus de toate. Probabil că nu aș putea descrie în cuvinte ceea ce simt, sau ce gândesc... E precum în muzică: fiecare notă muzicală are locul ei, în sufletul, în mintea și în viața compozitorului, sau a cântărețului.

   Pot spune că sunt o notă muzicală, care nu știe ce loc i se cuvine, dar poate că într-o zi voi primi un răspuns și la această întrebare!

„Adevăratele întrebări sunt cele care îti pătrund mintea fie că-ţi place, fie că nu, cele care o fac să vibreze, cele cu care te pui de acord numai pentru a descoperi că sunt acolo. Adevăratele întrebări refuză să fie împăcate. Apar în viaţa ta exact atunci când li se pare lor că e mai important să stea deoparte. Sunt întrebările cele mai des adresate și care primesc cele mai nepotrivite răspunsuri, cele care-şi dezvăluie natura ușor, fără tragere de inimă și de cele mai multe ori, împotriva voinţei tale." (Ingrid Bengis)

În pași de dans

Gânduri gri, ce încetează,
Sentimente ce dictează

Și trăiri ce invadează,

Încolțesc suflete tari,
Ce vor să devină mari.

Farmec mut, de început,

De ce oare-ai dispărut?
Îmi doream să cred perfectă,

Lumea-n care se reflectă

Dragostea lor cea selectă.

Ritmul inimii contează,
Cu dorinţă o-mbrățișează

Și cu drag o-ncurajează

Să-l sărute cu pasiune,

Ca să scape de presiune.

Degete catifelate,

Ating buze fermecate

Ce se lasă sărutate

La sfârşit de primă parte

Și apoi până la moarte!

„Pasiunea este presentimetul iubirii și al infinitului ei, după care aspiră orice suflet sensibil; e o speranță ce poate fi inșelată." (Balzac)

Copilăria, perioada înfloririi spinilor

   Ieri eram copil, iar astăzi sunt adolescent... Ce repede trece timpul, fără să ne dăm seama! Îmi amintesc cu tot dragul de frumoasa copilărie, fără griji, pe care am avut-o. Adesea mă gândesc la copilașii din ziua de azi, pentru care joaca a devenit o plictiseală. Au înlocuit jocurile sportive, cu impresionantul calculator, în fața căruia petrec ore bune. Ah, simt lipsa jocurilor care mă captivau în fiecare zi, tot mai mult. Cine s-ar fi gândit că voi ajunge la o anumită vârstă, când nu mă voi mai juca: "De-a v-ați ascunselea", "Flori, fete și băieți", respectiv "Elastic"?! Cu cât ieșeam mai mulți copii la joacă, cu atât mai mult ne amuzam, totodată făcând mofturi la fiecare două minuțele. Copiii, ca, copiii, dar ce să spun de cei care ne priveau? Stați să ajungem și la partea neplăcută, pentru vecini.
Într-un final, când eram exterminați de atâta joacă, urma partea cu adevărat palpitantă, bucuria de a ajunge la fructele din pomii vecinilor. Tare gustoase mai erau cireșele și caisele, atunci când ne grăbeam să le "împrumutăm",  fără nici o jenă! Sunt convinsă că cei pe care i-am vizitat, nu ne vor uita niciodată. Până și acum ne privesc ciudat, gândindu-se la ce prostioare mai punem la cale.  Cât despre părinți, dacă ar fi să îi întrebăm ce sunt acelea, zile roz, o să se uite cam ciudat, în schimb, pot să ne descrie cu tot dragul, aroma zilelor negre. Oricum, un lucru este sigur: prezența unui copil, face ca totul să reînvie, aduce culoare și zâmbete sincere, pe buzele celor care îi iubesc. Nimic nu poate fi mai frumos, decât prezența acelora care se simt copii, indiferent de vârsta pe care o au! 

    Astăzi, vreau să vă descriu, bineînțeles, o zi interesantă, în care eram în centrul atenției. Era ora prânzului, iar eu, ca orice copilaș cuminte, mă uitam la desenele mele preferate (un fel de telenovelă, care se repetă la infinit, numai că diferă actorii). Mama, deși era foarte obosită, mai avea răbdarea și calmul necesar, de a mă chema la masă, insistând. Prezența, era neconfirmată... Cum să pierd eu desenele cu "Pikachu"?! Trec zece minute, mai trec zece, după care intră în cameră un monstru mare și nervos: mama! Teorii, teorii și iar teorii. Ce puteam eu să înțeleg la vârsta aceea? Nici că îmi păsa că mă servea cu prăjitură, sau cu mai cine știe ce, desenele erau pe primul loc! Cu toate aceastea, m-am simțit ciudat când am observat modul în care mă privea. Parcă vroia să intre prin mine, dar nu se concentra destul. În mai puțin de treizeci de secunde, savuram prăjiturica făcută special, pentru mofturoasa de mine. Totuși, vroiam să îmi văd mama supărată, să o văd încruntată, îmi venea să râd când făcea fețe ciudate. Până la urmă am renunțat la ideea de a face vreo boacănă, astfel că am început să desenez. Aveam pe măsuță două creioane: unul roșu, respectiv unul negru. Nu puteam desena mare lucru cu ele, însă pentru opera ce urma să fie gata în câteva minute, erau suficiente. Am început cu niște floricele roșii, care înveseleau desenul, completat de spini mari și negri, care se aflau printre flori. Era un desen făcut mamei mele, cum eu am primit prăjitură, trebuia să dăruiesc ceva, în schimb. Reacția mamei la vederea desenului: De ce ai folosit doar două culori? De ce florile au spini și nu tulpini?
 Aveam poezia deja pregătită. Știam că voi auzi întrebări neplăcute, în loc de laude. Cu toții știm că un copil se exprimă mult mai bine prin desen, decât prin cuvinte, asta am făcut și eu. Vroiam să o fac să înțeleagă cât de mult m-a afectat acea privire distantă. Am început prin a-i explica semnificația culorilor: Roșul era dragostea intensă pe care i-o purtam, iar spinii negri semnificau răceala cu care am fost tratată, durerea pe care o simțeam în acel moment. Mai mult decât atât, este evident că un copil are nevoie de tulpini pentru a se dezvolta, care sunt vitale, nu de spini, care nu ajută la creșterea decentă și normală, a noastră.

   Învață ca atunci când cineva te supără, să nu faci ca el! Explică-i ce a greșit, cum știi tu mai bine, chiar dacă, te abții cu greu de la comentarii. Doar așa va conștientiza că a greșit și te va aprecia pentru căldura cu care ai avut grijă să îi încălzești sufletul. Dăruiește iubire, și vei fi iubit!

   Să fii copil nu înseamnă să te prefaci că te joci, ci să iei joaca în serios! La fiecare spin care apare, adaugă o floare din grădina ta, iar acesta va deveni tulpina de care ai nevoie pentru a merge mai departe cu fruntea sus și cu zâmbetul pe buze!

„Oamenii aceştia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. "Fă cum au făcut şi părinţii tăi", asta e fraza banală.” (Alecu Russo)

Culoare

Picătura colorată

Readuce dintr-o dată

Zâmbetul de altădată,

Pe fața ta, bosumflată.

Tu, tot la gri te gândești,

Nici nu știi să ne zâmbești...

Haide, o să reușești,

Nu vrei să ne-nveselești?

Buzele întredeschise  

Învie culori închise,

Care sunt predominante,

Părând mult prea importante!

Curcubeu, veșnic aprins,

Lasă-te puțin atins.

Ar fi o mare favoare 

Și ți-aș rămâne datoare!

Dacă ne-ai dona vreodată

Din paleta colorată

Și cea mai mică bucată,

Ne-ai face viața bogată.

Mulțumesc pentru surpriză,

Am să-i fac o analiză

Și-o voi dărui în dată,

Celor care o așteaptă.

„Dacă nu există energie, nu există culoare, nu există formă, nu există viaţă.” (Michelangelo Merisi da Caravaggio)

Pe fugă

Partea întâi

Iar e vineri, una dintre acele zile, în care toate gândurile profunde zboară pe fereastră. Dacă le-aș putea prinde, ce bine ar fi! Sunt înconjurată de multe foi, rânduri scrise și pete de cerneală întipărite în foaia gălbuie, a jurnalului. Mi-e groază să îmi întorc privirea în stânga și în dreapta. Dezordinea e mai mult decât evidentă. Trecând cu vederea peste obiectele inutile din jurul meu, ajung iar față în față cu o temă care mă îngrijorează, care mă face să îmi pun multe semne de întrebare, temă, care printre altele, se regăsește și în scrierile anterioare. Dacă mă întrebi de cât timp mă aflu aici, ți-aș răspunde cu toată convingerea: de zece, sau cincisprezece minute. Dar prețiosul ceas, mă contrazice din nou, avertizându-mă că sunt în întârziere. Cu fiecare zi care se scurge, parcă minutele, respectiv orele, trec mai repede, dându-mi seama, la apus de soare, că nu am făcut mai nimic, într-o zi, de altfel, plină de surprize. În orele ce urmează, în sala de antrenament mă așteaptă cea mai bună prietenă, mingea. Acest obiect de lucru, mă încântă de două, sau de trei ori pe săptămână. Mă bucură faptul că am ocazia să mă afirm, în ceea ce îmi place să fac. 

   Ar trebui să mă grăbesc. Cutia pe roți, nu mă așteaptă la infinit... Eu plec, însă pe tine te rog să mai rămâi! Revin „ într-o clipă”!

Partea a doua

   Și, am revenit. Îți zâmbesc din nou astăzi, chiar dacă pentru a doua oară. În cazul în care ești dispus să citești ceea ce urmează să scriu, ești invitatul  meu special. Tocmai ce am intrat în camera care mă inspiră, conferindu-mi liniștea indispensabilă. După un antrenament extenuant, cu o atmosferă destul de încinsă, dar totodată plăcută, am avut ocazia să beau o cafeluță tare... bună, care mi-a dat energie, pentru a-ți zâmbi iar, și iar.

   Ups, ca de obicei, într-un final m-a găsit seara, cu creionul tocit, în mână. Nu știu ce m-aș face fără foi și fără creioane. Când am în față multe foi, care mă țin ocupată, în caz că îmi este foame, nu trebuie să mă deplasez până la bucătărie, îmi permit să mănânc litere! Nu știu de ce se miră unele persoane, atunci când refuz să mănânc? Ah, dacă ar înțelege... Vrei să fii rege și îți lipsește faimoasa coroană? La cine apelezi? La o foaie și un creion, doar nu e greu să desenezi ceea ce îți dorești. Poate așa, te simți împlinit! 

   Vezi tu, dragă cititor,  acesta este marele avantaj: poți face tot ceea ce vrei cu două instrumente, dacă sunt bine alese. Ai grijă ce alegeri faci, ca mai târziu, să nu regreți (gândește-te de două ori, înainte de a lua o decizie)!

„Adevăratul timp este un punct care se numeşte acum, înţepat de o infinitate de drepte, care se numesc alegeri în viaţă.” (Ioan Gyuri Pascu)

Plouă!

Tot ce văd acum, plutește.
Oricine cred că-și dorește
Să stea la etajul zece,
Ca nu cumva să se-nece.

Zăresc o barcă micuță.
E destul de hărnicuță,
Dar dispare dintr-o dată,
Se pare că a fost luată!

Ploaia limpede și rece,
Tocmai ce-am văzut că trece
Peste pragul colorat,
Ce-n final e inundat.

Bulbuci mari și fioroși
Intră în bocancii groși,
Care  n-ai vrea să-i miroși,
Dar va trebui să-i coși.

Mai devreme ai privit
Exact ce nu ți-ai dorit,
Natura mai c-a murit
Și geamul s-a aburit.

După tot ce ai văzut,
Ploaia rece-a dispărut
Și din nou a apărut
Verdele, cândva pierdut.

„Ploaia este o tobă care face să danseze rădăcinile.” (Alexandre Amprimoz)

Sărbători fericite!

Iubește, iartă
Iubește, iartă, cum EL te-a învățat,
Crede și uită tot ce-ai îndurat.
EL ți-e lumină, căci EL te-a creat.
Să nu uităm, numai EL ne-a salvat,
HRISTOS A ÎNVIAT!

Sărbători fericite tuturor!

Vino

Se ascundea în iarba mare
Și-l întrebam, de ce n-apare?
Un glas puternic răspundea,
Că nu iese în fața mea.

Dar eu doream să se arate
Și nu plecam nici pe departe,
Fără să văd omul din carte,
Așa cum e în realitate.

„Oricât ai încerca să fugi,
Niciunde nu o să ajungi
Și am să te găsesc îndată,
Nu știi cât sunt eu de șireată!

Vino cu mine, om pierdut,
Orice are un început
Și aș dori să-ți dovedesc
Că știu și vreau să te iubesc!"

Un vis ciudat? Nici pe departe.
Citeam cursiv rânduri din carte,
Trăind povestea mea aparte,
În lumea care ne desparte.

Iar într-o clipă, el apare!
M-am bucurat nespus de tare,
Primind o dulce-mbrățișare
De la un om fără scăpare!

Și eram sigură că nu dispare,
Fiind cea mai plăcută-ntâmpinare,
Dorind să strig în gura mare:
Nimic nu este la-ntâmplare!

„Anumite suflete par dure fiindcă sunt capabile de sentimente puternice care au uneori o durată extrem de mare, dar aparenta lor nepăsare şi cruzime sunt doar căi, cunoscute numai de ei, pentru a simţi mai puternic decât ceilalţi." (Marchizul de Sade)

Undeva departe

   Părea o zi banală. Apariția ei? Una normală. Eram somnoroasă, fără poftă de viață. Ce anume, sau mai precis, cine, ar fi putut să mă trezească din lumea viselor, în care mă aflam cu mintea și cu sufletul? Doar fizic eram aici, aproape de mirosul tău dulce, alături de tine. Răspunsul nu-l vei afla de la mine... Ai oportunitatea de a ghici, nu de alta, dar am prostul obicei de a-i ține pe ceilalți în suspans, incluzându-te pe tine. 

   Dimineața ca dimineața, dar mai urmau alte ore. Le-aș putea spune unice, deoarece fiecare dintre ele ne găsesc în diverse ipostaze. Cele mai multe clipe m-au urmărit pe drumuri, în împrejurări și stări diferite, alături de persoane și mai diferite. Sărind peste câteva ore, pentru care nu aș găsi cuvinte potrivite în a le descrie, doresc să îți reamintesc faptul că persoane aparent necunoscute ne pot schimba viața, atunci când nici nu ne așteptăm. Partea frumoasă se datorează schimbării în bine, care ne conferă siguranța și plăcerea de care avem nevoie fiecare dintre noi. De multe ori ascultăm și încercăm să înțelegem mesajul pe care încearcă să ni-l transmită, diferite persoane. Involuntar, se întâmplă să trecem nepăsători peste detalii, care nu fac altceva, decât să formeze esența. Fiind atentă de data aceasta, am ajuns la concluzia că atât de mult contează modul în care interpretăm cuvintele celorlalți, încât dacă le înțelegem corect, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Sau, poate de o foaie și un creion bine ascuțit. 

   Fiind în prag de seară, am fost surprinsă pe aceeași străduță strâmtă, pe care pășesc încrezătoare, în fiecare zi. De-o parte și de alta, zăream grădini și curți pustii, în spate, șoseaua gălăgioasă, iar deasupra mea, observam cu plăcere stelele, mii de stele, care înconjurau o semilună frumos conturată, luminându-mi ochii. Odată cu ridicarea chipului meu în adâncimea întunericului, nimic nu mai conta. Ce șosea? Grădini și curți? Nici atât! Visare, visare și iar visare. Era o plăcere, în adevăratul sens al cuvântului. Ce poate fi mai frumos, decât să te plimbi seara, pe o alee retrasă, privind infinitul de deasupra? Îți spun eu, nimic altceva. Mă învârteam într-o lume perfectă, care îmi dădea impresia că există numai pentru mine. Acolo era locul meu, într-o lume unde armonia, savoarea și extazul domneau, depășindu-și propriile sensuri. Eram ușor purtată de vântul care adia, mișcându-mi părul în toate direcțiile, așa cum dominăm noi păpușile de teatru. Și mă purta încet, înspre un loc sigur, care urma să îmi ofere căldura mult așteptată. Dacă cu câteva minute în urmă eram neputincioasă, precum un orb care încearcă să înțeleagă privirile celorlalți, acum eram mai mult decât sigură pe propiile forțe. Cu certitudine, știam tot ce urma să se întâmple. Eram pregătită pentru următorul pas, acela de a merge mai departe cu fruntea sus și cu zâmbetul pe buze. 

   Cineva mă chema din priviri, așteptându-mă... Avea nevoie de mine, chiar dacă nu vroia! 

„Cuvintele sunt prea puține. Dacă am comunica prin bătăile inimii, ar fi mai multe de spus."  (Gabriel Petru Băeţan)

Bretonul hiperactiv

Bretonul meu cel prețios
Iar s-a întors cu burta-n jos,
Îl înțeleg, că e fițos,
Dar nu mă las eu mai prejos!

Un vânt puternic îl izbește
Și nici că-i pasă, el zâmbește,
Iar dacă apa-l modelează,
Tot nu îl deranjează!

Soarele vesel e pe cer,
Bretonul plânge, parcă-i ger.
Acum chiar nu îl înțeleg,
"De mâine nu mai ești întreg!"

Observ că se uită la mine,
Dar nu pare a-i fi rușine,
Cred că îi merge foarte bine,
Deasupra unor gene fine.

De data asta ai scăpat,
Cu toate că m-ai enervat,
Dar o să mă ocup de tine,
Orele sunt de-acum puține!

Forfecuțe ascuțite,
Lasă pagube cumplite
În bretonul nărăvaș,
Ce credea că-i șmecheraș.

Ți-am venit de hac îndată
Cu  plăcerea obsedată
De a te vedea tăiat,
Iar în final, aruncat.

Și de-acolo de pe jos
Mi se pare fioros,
Chiar dacă nu e ființă,
O să-l am pe conștiință!

„Există câteodată în viaţa unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime." (Mihail Drumeş)

Fericire?

   Fericirea este în mare parte o aripioară transparentă a unui îngeraș, pe care nu o vedem, dar care ne protejează și ne dă puterea de a trece peste momentele grele. Totuși, să nu ne pripim. De cele mai multe ori mă întreb, dacă nu cumva, cer prea multe? După părerea mea, trăim într-o lume în care senzațiile ne domină. Avem impresia că suntem fericiți... și totuși nu suntem. Este doar un exemplu de senzație plăcută, care în final devine amară, la fel cum după un zâmbet, urmează lacrimile, așa cum după soarele plăcut apare ploaia nedorită, iar după o zi călduroasă, urmează o noapte rece. Și lista poate continua. Ceea ce ne face să fim fericiți, este faptul că suntem înconjurați de atât de multe senzații, încât nu suntem capabili de a face diferența între realitate și lumea aceasta a fețelor vesele, respectiv triste. Oamenii fericiți sunt cei care au optimism minim, în viața lor de zi cu zi, iar cei triști, sunt pesimiști, văzând lucrurile în nuanțe de gri, respectiv negru. Aud uneori persoane vorbind despre viața frumoasă și liniștită pe care o au, însă pe mine nu mă conving vorbele. Dacă sunt fericiți, de ce nu împart și cu ceilalți ceea ce au, ceea ce le aduce zâmbetul pe buze? Sau, să fie oare egoiști? Posibil... Voiam doar să scot în evidență faptul că atunci când te simți foarte bine, apare ceva care să îți deschidă ochii, să te trezească din lumea senzațiilor și să te readucă la realitate.
   Ajunge pentru ziua de azi. Have a nice day!

„Fericirea nu este o destinaţie, nu există un moment, un punct al fericirii de atins. Adevărata fericire constă în optimism." (Nathaniel Hawthorne)

Borcanul cu dulceață

E o dimineață-aiurea,
Astăzi nu doresc cafea,
Țin la sănătatea mea,
Nu mă pot pune cu ea!

Tocmai am văzut în față,
Borcanul plin cu dulceață,
Și urmează să-i desfac,
Folia roz, de pe capac.

Eticheta spune bine,
C-ar conține vișine.
Micul dejun natural?
Da... mi se pare normal.

Bucăți mari mă urmăresc,
Miami, ce-am să le halesc!
Nimic nu îmi mai doresc,
Nu vreau să o mai lungesc.

Simt miros de vișine,
Prima linguriță vine
Cu viteză-acum la mine,
Sper să îmi fie de bine!

Waw, borcanul fermecat
A stat bine la păstrat,
O dulceață-așa de bună,
Nu o las eu azi din mână!

Aroma mă fascinează,
Stomacul acum visează
La ceea ce mai urmează,
În această după-amiază.

Am ajuns să fiu zeiță,
Doar după o linguriță,
Aș avea o întrebare:
Ce devin în continuare?

 „Femeia e ca şi dulceaţa: odată umblat la ea, cu timpul se zahariseşte." (Gheorghe Gurău)

Înger de ceară

Îngerul stă nemișcat,

Și presupun că a intrat

Într-o lume de neuitat,

El vrea să fie invidiat.

Ceara picură fierbinte

Pe două aripi diferite,

Care azi sunt înghețate,

Nefiind prea importante.

Chipul mic, cu fruntea lată,

E mai frumos ca altădată,

Sclipind precum un diamant

Ce îți părea extravagant.

Floricelele din ceară,

Încadrează trupu-n ramă,

Într-un peisaj special,

Cu steluțe pe fundal.

Îngeraș venit din Cer,

De-acum am să te consider

O creație prea specială,

Pentru o lume reală.

Ceara ta cea diferită,

M-a lăsat complet uimită,

Ești mai scump decât credeam,

Acum știu că te iubeam.

Aparența ta înșeală,

Ești ființa primordială,

Ce iubește în secret

Sufletul cel mai discret.

„Îngerii sunt spirite înaripate prietene cu spiritul tău înaripat." (Ioan Gyuri Pascu)

Ai plecat copilărie...

Știu că tu te regăsești
În acele vechi povești
Din scumpa copilărie,
Care încă este vie.

Te jucai, de obicei,
Cu micuții tăi căței,
Care se uitau la tine
Și lătrau, dulce străine!

Eu aveam o păpușică,
Era tare frumușică,
Așa de mult o iubeam...
Toată ziua o tundeam!

Nu ți-e dor de-ntâia vară
Când erai mereu afară?
Erau zile infinite,
Ce treceau de nesimțite.

Ah, copilărie scurtă,
Erai așa de plăcută...
Am uitat ce e dorința,
Ce să-i faci? Asta e viața!

Cutiuță prăfuită,
Cândva erai lustruită,
Acum rar ești amintită,
Ești mai mult ca părăsită.

Important e să rămână
Zâmbetul și voia bună,
Optimismul și speranța,
E destul de scurtă viața!

Fii mereu copil în tine
Și ajută pe oricine,
Fă-i pe ceilalți fericiți,
Să se simtă ocrotiți.

Cât despre tine, mezine,
Bucură-te cât e bine,
Trăiește toate prostiile,
Așa vin amintirile!

„Copilăria este inima tuturor vârstelor." (Lucian Blaga)

Fără aripi

Îți croiesc o aripioară
Dacă o să zbori pe-afară
Ciripindu-mi ca azi vară,
Pasăre specială, rară.

Înalță-te-n albastru
Și uită de dezastru,
Îndepărtează norii mari
Și apoi fă-te că dispari.

Esența e să demonstrezi
Că reușești atunci când crezi,
Că doar așa te luminezi,
Fără să te descurajezi.

Succesul vine-n viață,
Privind mereu în față,
Chiar și-ntr-o dimineață
Oribilă, cu ceață.

Presupun că știi acum
Să-ți alegi cel mai bun drum,
De nu, te invit la mine,
Pentru-a te face bine.

În final, cu mari speranțe,
Fără vrăjeli și romanțe,
Aș vrea să mă lași pe mine
Să-ți cos aripile fine.

„Feriţi-vă când încearcă să zboare cei care n-au aripi!" (Stanislaw Jerzy Lec)

Bună dimineața!

De-ndată ce m-am trezit

Soarele a răsărit,

Mai devreme mi-a zâmbit,

Gest prin care m-a uimit.

Rar mi-e dat să am în viață

Asemenea dimineață,

În care mă spăl pe față

Sub oglinda mea măreață.

Deși sincer n-aș fi vrut,
Din păcate-a apărut
O problemă din trecut
Care cândva a durut...

Fără să o iau în seamă,
Mă gândesc că sunt o damă
Care știe să zâmbească,
Chiar și de-i o falsă mască.

Zăresc pe măsuța mea

O ceșcuță de cafea,

Ce-mi alină viața grea

Mai ales când gust din ea.

Printre cărțile din dreapta

Se ascunde poza ta,

De care nu voi uita,
Cu toate că tu ai vrea.

Acum iau micul dejun,

Bună dimineața-ți spun,

După care-am să te sun,
Să-ți spun că poți fi mai bun!

„Pe unde a trecut, a lăsat loc de bună ziua; în loc de bună dimineaţa." (Victor Martin)

Dorinţă neîndeplinită

   Îmi amintesc cu mare drag de puținele clipe petrecute alături de tatăl meu, clipe care mi-au rămas întipărite în minte. Ca orice copil, îmi plăcea să primesc dulciuri și jucării. Ele îmi întregeau universul, fiind totul pentru mine. Vara, jucându-mă în curte, pe lângă mama, mă uitam mereu cu ochi lungi la portița de lemn, care urma să se deschidă, aducându-mi bucurie în suflet. Iarna era anotimpul pe care îl detestam, deoarece trebuia să aștept cu nasul înghețat, lipit de geamul aburit, trecerea orelor, până la venirea lui, acasă. Atunci când se deschidea ușa, știam că a sosit persoana cea mai dragă mie, tata. Era singurul pe care îl așteptam cu toată nerăbdarea posibilă, pentru faptul că mă răsfăța într-un mod aparte. Fiecare zi din viața mea devenea din ce în ce mai frumoasă alături de zâmbetul său gingaș. Dar nu zâmbetul era cel care îl făcea special, ci privirea misterioasă, care îmi dădea impresia că ascunde ceva. Erau momente în care încercam să descifrez ceea ce vrea să spună, să pătrund în adevăratul sens al privilor lui, dar nu reușeam.  Ei bine, în scurt timp am descoperit ceea ce ascundea: dulciurile! Dar parcă tot mai era ceva, ce nu am încercat niciodată să descopăr, deoarece dulciurile erau cele care într-adevăr mă interesau! Două mâini fine, ascunse la spate, urmau să îmi ofere bomboane și ciocolată, pe lângă îmbrățișarea indispensabilă pe care o primeam, indiferent de comportamentul meu. Venirea lui acasă era unul dintre nenumăratele momente pline de emoție. Serile senine făceau parte din relaxarea noastră, plimbându-ne sub cerul înstelat, pe aleile strâmte și întunecate, din jurul casei. Nu știu cum reușea, dar cert este că atenția îmi era captată de poveștile pe care mi le relata, imaginându-mi cum se desfășura totul, prezentându-mi un interes deosebit în ascultarea lor. În unele clipe eram sigură că mai avea ceva de oferit, cu care să mă uimească, doar că nu găsea momentul potrivit. Totuși, înainte de culcare îmi dezvăluia secretul. Nu îmi cânta, nu îmi recita poezii, ci îmi citea propriile sale compuneri dedicate mie, compuse pe parcursul zilei, în care scria despre prostioarele pe care le făceam eu, dar care niciodată nu erau pedepsite și despre dragostea pe care ne-o purta mamei mele, respectiv mie.

Toate acestea au durat mai puțin decât mi-aș fi închipuit. Într-o zi neobișnuită de 25 septembrie, încă de dimineață eram mai agitată decât de obicei, având o presimțire. Pe la ora prânzului, când ar fi trebuit să mâncăm împreună toată familia, zâmbetul a dispărut brusc, fiind înlocuit de lacrimi amare, care îmi aduceau o suferință de nedescris. Aflasem că tatăl, și totodată prietenul meu cel mai bun, dispăruse. Nu înțelegeam nimic din tot ceea ce se întâmpla. Știam doar că nu mai este. În momentele respective a apărut prima mea dorință, aceea de a-l revedea în faţa ușii, vesel și optimist. Din păcate, dorința avea să nu se îndeplinească niciodată, deși îmi doream, sperând că va veni din nou, dar degeaba. Încă se ascunde printre miliardele de stele, privindu-mă. Am impresia că anii petrecuți alături de el au trecut extrem de repede, nebucurându-mă cât ar fi trebuit să o fac. Odată cu plecarea lui, timpul parcă s-a oprit. Esența bucuriei mele a rămas în palmele care adineaori îmi ofereau totul, dar care acum nu mai sunt întinse. Dorința revederii a semnificat și va semnifica mereu iubirea, atașamentul și respectul meu, față de el. Toate dorințele sunt cuprinse în această primă dorință, cea care mi-a schimbat viziunea asupra vieții. M-a făcut să-mi dau seama că adevăratele valori sunt acelea pe care le descoperim după ce nu le mai avem. 

   Cândva primeam mai multe explicații decât meritam, urmând să pun întrebări la care nu mi se răspundea, dar la care le-am găsit răspunsul mai târziu. Mai mult decât atât, am învățat să apreciez  asemănarea evidentă dintre tatăl meu și mine: plăcerea de a compune, de a-i face fericiți pe cei din jur, de a transforma urâtul în frumos, lacrimile în zâmbet și visele în realitate. Așadar, în spatele unei dorințe nerealizabile, se ascund amintiri frumoase, care odată cu asfințitul soarelui și răsăritul lui în următoarea zi, devin tot mai valoroase. Nu trebuie așteptată la infinit îndeplinirea unei dorințe, ci fiecare dintre noi trebuie să îi dea viață, pentru a se bucura de ea. 

„Dorinţa grozavă a fiecăruia devine o divinitate pentru el." (Vergilius)

Impertinentul

 














Vrei să pari impunător,

Doar că ești un cerșetor

Și pretinzi prea mult respect,

Neștiind că ești defect.

Din păcate pentru tine,

N-o s-o duci cu mult mai bine

Dacă îți bați joc de mine,

Făcând totul pentru... cine?

Cu toate că nici nu știi

Să-ți selectezi prietenii,

Faci pe victima mereu

De parcă ai fi tu zeu!

Doar un pic dacă-ai gândi

C-așa se pierd prietenii,

Poate te-ai schimba puțin

Și n-ai mai fi misogin.

Ridică-te în picioare!

Pentru o notă la purtare,

Mi-aș dori să strigi mai tare

Că dorești să-ți ceri iertare!

 













„Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este." (Erich Fromm)

Ziua mărțișorului

1 Martie ne vestește

Primăvara ce sosește
Mai încet ca altădată,
De noi fiind așteptată.

Mica fundiță așteaptă
Să fie astăzi purtată
De domnițe aranjate,
Cu ținută ca la carte.

Albul și roșul formează
Un cuplu care pozează
Pe haina celor bogate
Și-a femeilor stilate.

Dincolo de ce se spune,
Azi au fost și clipe bune,
Ei făcându-le speciale,
Aducându-ne o floare.

„Iubește, zâmbește, spune tot ce vrei, joacă-te cu un copil, ajută un bătrân, alege-ți o stea pe cer, speră să ți se îndeplinească o dorință, acceptă un compliment, spune-le celor dragi ce mult îi iubești, imaginează-ți că n-ai nici o grijă, fă-ți un cadou și respiră adânc... E PRIMĂVARĂ!”

Day after day with my best friend

   Timpul se scurge din ce în ce mai repede. Sfârșitul unei zile, dă naștere unei noi amintiri. Unele dimineți sunt chiar plictisitoare, în aparență lipsite de farmec, iar altele sunt de-a dreptul speciale. Ceea ce face însă diferența, este starea mea de spirit, dorința de a-mi îmbunătăți, sau nu, ziua. În ultimele luni am fost mai tot timpul veselă, energică, optimistă și toate acestea i se datorează prietenei mele cele mai bune. Săptămâna care e aproape gata, a fost una deosebită, ivindu-se situații cu o însemnătate puternică pentru mine. S-au întâmplat lucruri la care nu m-aș fi gândit, care m-au surprins într-un mod plăcut. Mereu mă gândesc la faptul că acum câteva luni eram altă persoană, cu altă viață. Eram supărăcioasă, nemulțumită, egoistă, pesimistă, tot timpul tristă, iar acum am trecut la extrema cealaltă. Nu înțeleg ce anume m-a făcut să mă schimb brusc, dar sper să mă bucur cât mai mult de schimbarea în bine, aș putea spune. Mă uimește frumusețea fiecărui răsărit de soare ca și cum ar fi ultimul și mă simt bine în fiecare clipă, ca și cum nu ar putea urma una mai plăcută. Și... da, am motive să fiu așa. Probabil că mulți dintre prietenii mei se întreabă: Oare ce a păţit? Ei bine, nu am pățit absolut nimic, transform doar urâtul în frumos, tristețea în fericire și norii în soare.
   Tocmai mi-am amintit de Flavia. Oare cum se simte la bunici? Mi-e dor de ziua de ieri, când o aveam lângă mine, deși numai ce am terminat de vorbit la telefon. Îi simt lipsa chiar și când este la doi pași de mine. Orele pe care le petrecem împreună sunt cele mai frumoase, cele mai importante și mai interesante. Fiecare cuvânt de-al ei îmi aduce zâmbetul pe buze, ba chiar mai mult, energie în exces. Iar dacă mi-am dorit tot timpul să am o soră în care să am încredere deplină și care să îmi spună sincer ceea ce gândește, cu care să mă bucur de absolut totul, am găsit-o.

   Ce e al meu, e și al ei, iar tot ce e al nostru, împățim cu ceilalți. Cine mă făcea pe mine veselă înainte să apară ea? Cu cine eram eu atât de destinsă și cu cine îmi petreceam timpul liber?

 Habar nu am. Știu doar că pe atunci încă o căutam și îi simțeam lipsa. Când îmi place cel mai mult să fiu cu ea? Aș minți dacă aș spune că doar la școală sau acasă, aș spune că vreau să fie cu mine peste tot! Aș dori să descriu puțin o dimineață de vară petrecută cu ea și dacă nu mă înșel era într-o zi de luni. M-am trezit bine dispusă, ca de obicei și mi-am luat un tricou simplu, o pereche de pantaloni scurți, după care am pornit. Era destul de cald, soarele urmărindu-mă la fiecare colțișor de stradă. Mirosul clătitelor se simțea încă înainte de a deschide ușa. Și ce credeți că am văzut când am ajuns în bucătărie? O adevărată gospodină, care își aștepta prietena la micul dejun. Am rămas foarte plăcut surprinsă, dar nu era singurul moment care avea să mă impresioneze în ziua respectivă. Au urmat multe momente de suspans, de bucurie și de entuziasm. Am ieșit pe străduțele din apropiere, ne-am făcut poze, ne-am plimbat cu bicicletele și înspre seară am respectat regula de bază, vara: alergatul împreună. Mi-ar lua ani buni dacă ar fi să descriu amănunțit toate clipele de neuitat, petrecute cu EA.

   Îți mulțumesc pentru soarele pe care mi-l aduci în fiecare zi, pentru că mă accepți așa cum sunt, cu bune și cu rele și pentru că mă lași să te sufoc! Nu te voi putea înlocui cu nimeni, niciodată. Povestea noastră de prietenie este scrisă într-o carte care cuprinde o introducere spectaculoasă, un cuprins memorabil, iar cum nu există final, scrierea nu va avea încheiere niciodată.

„Numai cei cu inimi mari pot fi prieteni adevăraţi. Cei răi şi laşi nu pot ştii niciodată ce înseamnă prietenia adevărată." (Charles Kingsley)