Vizitatori

sâmbătă

Primii fulgi de nea

   Tăcută, nedumerită și uimită de ceea ce vedeam. Aceasta eram eu. Totul era atât de frumos, peisajul părea a fi luat din povești. De pe ramurile copacilor de zahăr se scutura ușor câte un fulg de nea rătăcit, care  întregea covorul neatins. Mă uitam în jurul meu și nimic din ceea ce vedeam nu era real în mintea mea. Intrasem într-o visare profundă, care se prelungea la infinit, totul devenind din ce în ce mai frumos și mai complicat. Străduța din dosul casei era astupată de finețea zăpezii. Aproape că nu îmi venea să stric țesătura. În cele din urmă am pașit pe covorul alb, simțindu-mă atât de bine, încât îmi doream să nu se termine. Mă uitam în  urma mea, măsurându-mi pașii mărunți, care lăsau o amprentă adâncă, zăpada ieșind în relief. În scurt timp, urmele erau astupate de fulgii mari, spectaculoși, care îmi încărcau genele. Degetele îmi erau foarte reci, abia dacă le mai puteam mișca, nasul fiind și el pe jumătate înghețat... Cu cât mă apropiam mai mult de stația de autobuz, cu atât mai mult mă gândeam la problemele de zi cu zi, visarea ajungând la final, din cauza zgomotului mașinilor care se apropiau. Iar lumina farurilor devenea din ce în ce mai puternică.

„Clipele vieţii ni se cern lin şi se topesc ca fulgii de zăpadă.” (Elena Stan)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu