Vizitatori

joi

Darul durerii


   Acum o oră erau străini. Nu se priveau, nu își vorbeau, erau timizi, gânditori, iar acum împărțeau același fotoliu mic și incomod. El o cucerise prin dans (atunci deveniseră una și aceeași persoană), printr-o invitație discretă, ce avea să aprindă sentimente puternice. Privirile dulci, pline de sensuri mărunte, îi făceau să se simtă bine. Atingerile tandre și vorbele de neuitat și le împărtășeau unul, altuia. Erau cuprinși de darul frumos croit, cu meticulozitate, al iubirii. El o mângâia pe obrajii fini, roșii, care încă erau reci. Genele ei lungi se arcuiau fin în lumina slabă a lumânarii. Buzele lui mari, frumos conturate, sărutau buzele ei mici, rozulii. Peste puțin timp vor ajunge la finalul cărții, moment în care lumânarea nu va mai picura, iar ei vor fi din nou pierduți, străini, fiecare continuându-și viața anterioară. Amândurora le era frică de ceea ce avea să urmeze. Nu își puteau închipui cum o noapte specială ca aceea, avea să se termine tragic. Profitau de fiecare secundă, picăturile lumânării fiind numărate. Oare aveau să se cunoască cu adevărat? Puțin probabil. Cu toate acestea încercau. Fiorii erau mai puternici decât oricând, în cameră fiind o atmosferă mai puțin lumească, totul transformându-se în ceva ce noi, oamenii, nu vom înțelege niciodată. Lumânarea se consumase, conturul lor dispăruse, iar cartea ajunsese la final. Trecuseră în altă dimensiune, urmând cel mai greu și totodată cel mai palpitant moment: acela de regăsire, ei fiind străini în noapte. Darul iubirii se transformase în darul durerii.

„Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale.” (Osho)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu