Vizitatori

sâmbătă

Călătorul predestinat


„Destin. Să iei în viaţă trenul care nu are nicio destinaţie!" (Viorel Muha)
   
I-am fluierat înainte versurile ca să-i amintesc cântecul, dar degeaba. Am început să dansez cu o plăcere ieșită din comun, dar tot fără niciun rezultat. Era orb și surd. Nimeni și nimic nu-i putea distrage atenția. Probabil acesta era și motivul pentru care a nu fost însurat și nu a avut copii niciodată. Prieteni? Nu cunoștea sensul acestui cuvânt. O întrebare simplă pentru tine și cea mai complicată pentru el, însă dacă-l întrebi sensul cuvântului călător te vei plictisi de explicațiile nenumărate pe care ți le va da. Iată că există totuși un cuvânt simplu pentru el și unul complicat pentru tine.
    Era genul de persoană care niciodată nu privea înapoi, dar mergea mereu înainte. Dacă-l vedeai printre oameni (lucru mai puțin probabil) nu dădeai doi bani pe el, însă dacă-l vedeai prin locuri mai rar călcate de om, ți-ai fi dat seama că ceea ce-l făcea pe el cu adevărat valoros era iubirea și respectul față de natură. Spuneam că nu avea prieteni? Ei bine, singura lui prietenă era natura. Cam neobișnuită prietenă, zic eu, dar și cea mai scumpă.
Pe cap avea o pălărie din paie decolorate, care îi fluturau alături de un sâmbure înflorit la adierea vântului. Barba-i era destul de deasă, fiind țepoasă, la baza bărbiei de-a dreptul grețoasă, însă ceea ce îl făcea pe el frumos era părul maroniu, care lucea în bătăile razelor soarelui. Buzele și mâinile arse de soare, erau aspre, fiindu-i crăpate. Purta o cămașă albă, puțin murdară, alături de niște pantaloni scurți, pe care și i-a făcut singur atunci când ceilalți s-au rupt. Era încălțat cu o pereche de sandale vechi, din piele, care erau aproape găurite de atâta umblat prin nisip și pietriș, dar nu asta îl deranja pe el, ci faptul că rucsacul greu, pe care îl purta în spate, era aproape bun de aruncat la gunoi. Se întreba unde își va putea muta adevărata lui avere: zecile de cărți pe care le-a scris de-a lungul călătoriei, pe tot parcursul vieții.
 Încă mă întreb de ce era așa de retras? De ce nu iubea orașul, femeile, băutura? Nu sunt singura care-și pune această întrebare. Și el și-a pus-o cândva și se pare că a găsit răspunsul. Cel mai bine e să nu știe nimeni cine ești, de unde vi și unde mergi, ci doar să știe că exiști și să-ți simtă lipsa. Atunci ești cu adevărat iubit și apreciat, fără să trebuiască să le dai explicații unor oameni care la rândul lor ar trebui să-ți dea, sau... greșesc? Rămâne de văzut. Îmi respect gândurile și deciziile, la fel ca și călătorul nostru. Explicațiile trebuie date doar atunci când e nevoie, iar în cazul lui, nu a fost niciodată, dar va veni și acel moment. Oare pe unde urma să mai ajungă? Ce avea să facă? Urma să-și semneze ultima carte, care se intitula "Dilemă". Despre ce avea să fie următoarea?
   Din stânga îl urmăreau macii roșii din spicele de grâu aproape coapte, din dreapta un râuleț cristalin al cărui sunet îi concentra într-un mod cât se poate de plăcut urechile, iar în față avea un drum strâmt, ca de obicei, dar care era înfundat, ca niciodată. Nu-i venea să creadă că era nevoit să se întoarcă, ceea ce nu mai făcuse în viața lui. El, omul care se lăsa dus de linia pictată în curbe, acum trebuia să renunțe, să privească înapoi. Rapid, cu ochii larg deschiși, dar cu greu, s-a întors. Se simțea trădat, nu era în largul lui, însă vedea în față ceva care îl făcea cu adevărat fericit. O bicicletă care mai devreme nu era acolo, ce ciudat. După câteva minute în care și-a pus multe întrebări, și-a dat seama că tot ceea ce scrisese până în acel moment, devenise realitate. Finalul ultimei sale cărți conținea drumul închis și obiectul salvator, care în momentul de față era bicicleta. Practic viața lui era concentrată în miliarde de litere, milioane de cuvinte și mii de propoziții, dar, îți dai seama ce viață simplă și totuși complicată, a avut omul acesta din moment ce și-o duce în spate, în întregime! O pagină sacrificată ar însemna o zi netrăită, pierdută, din viața lui. Atât avea el în rucsac. Cărți și nimic mai mult. Trăia din ce scria, își contura viața în funcție de alegerea migăloasă a cuvintelor bine folosite și de o însemnătate greu de descifrat. Dar la ce i-ar putea folosi lui o bicicletă din moment ce drumul era blocat?
   De nervi, dă un picior în roata din față a bicicletei, răsturnând-o și așezându-se pe ea. Își ia cartea care l-a adus în situația de față și o deschide la ultima pagină. În timp ce citea cu disperare ultimele rânduri frumos imprimate, care din păcate nu mai puteau fi șterse, ajunge la concluzia că sfârșitul călătoriei și totodată a vieții lui, este aproape. În tot acest timp, razele soarelui erau atrase de spițele roții, lumina reflectându-se în ochii aventurierului, fiind vinovată pentru minuscula lacrimă vărsată în urmă cu două secunde, care acum era pe bărbie, și se apropia de prăpastie. Într-un final a aterizat pe pagina buclucașă, fix pe ultimul cuvânt, care era scris îngroșat. Spre uimirea bărbatului, amara lacrimă i-a adus dulcea fericire și luminare. A împrăștiat tot scrisul, ne mai înțelegându-se finalul, ceea ce a dus la deschiderea drumului și la continuarea călătoriei. Și-a luat bicicleta și a trecut în lungul drumului, ca printr-o ștearsă de culoare, dar cu o fericire care încă este viu colorată pe chipul său. A sosit momentul să dea explicații.


„Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.” (Mircea Eliade) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu