Vizitatori

sâmbătă

Undeva

   Părea o zi banală. Apariția ei? Una normală. Eram somnoroasă, fără poftă de viață. Ce anume, sau mai precis, cine, ar fi putut să mă trezească din lumea viselor, în care mă aflam cu mintea și cu sufletul? Doar fizic eram aici, aproape de mirosul tău dulce, alături de tine. Răspunsul nu-l vei afla de la mine... Ai oportunitatea de a ghici, nu de alta, dar am prostul obicei de a-i ține pe ceilalți în suspans, incluzându-te pe tine. 
   Dimineața ca dimineața, dar mai urmau alte ore. Le-aș putea spune unice, deoarece fiecare dintre ele ne găsesc în diverse ipostaze. Cele mai multe clipe m-au urmărit pe drumuri, în împrejurări și stări diferite, alături de persoane și mai diferite. Sărind peste câteva ore, pentru care nu aș găsi cuvinte potrivite în a le descrie, doresc să îți reamintesc faptul că persoane aparent necunoscute ne pot schimba viața, atunci când nici nu ne așteptăm. Partea frumoasă se datorează schimbării în bine, care ne conferă siguranța și plăcerea de care avem nevoie fiecare dintre noi. De multe ori ascultăm și încercăm să înțelegem mesajul pe care încearcă să ni-l transmită, diferite persoane. Involuntar, se întâmplă să trecem nepăsători peste detalii, care nu fac altceva, decât să formeze esența. Fiind atentă de data aceasta, am ajuns la concluzia că atât de mult contează modul în care interpretăm cuvintele celorlalți, încât dacă le înțelegem corect, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Sau, poate de o foaie și un creion bine ascuțit. 
   Fiind în prag de seară, am fost surprinsă pe aceeași străduță strâmtă, pe care pășesc încrezătoare, în fiecare zi. De-o parte și de alta, zăream grădini și curți pustii, în spate, șoseaua gălăgioasă, iar deasupra mea, observam cu plăcere stelele, mii de stele, care înconjurau o semilună frumos conturată, luminându-mi ochii. Odată cu ridicarea chipului meu în adâncimea întunericului, nimic nu mai conta. Ce șosea? Grădini și curți? Nici atât! Visare, visare și iar visare. Era o plăcere, în adevăratul sens al cuvântului. Ce poate fi mai frumos, decât să te plimbi seara, pe o alee retrasă, privind infinitul de deasupra? Îți spun eu, nimic altceva. Mă învârteam într-o lume perfectă, care îmi dădea impresia că există numai pentru mine. Acolo era locul meu, într-o lume unde armonia, savoarea și extazul domneau, depășindu-și propriile sensuri. Eram ușor purtată de vântul care adia, mișcându-mi părul în toate direcțiile, așa cum dominăm noi păpușile de teatru. Și mă purta încet, înspre un loc sigur, care urma să îmi ofere căldura mult așteptată. Dacă cu câteva minute în urmă eram neputincioasă, precum un orb care încearcă să înțeleagă privirile celorlalți, acum eram mai mult decât sigură pe propiile forțe. Cu certitudine, știam tot ce urma să se întâmple. Eram pregătită pentru următorul pas, acela de a merge mai departe cu fruntea sus și cu zâmbetul pe buze. 
   Cineva mă chema din priviri, așteptându-mă... Avea nevoie de mine, chiar dacă nu vroia! 

„Cuvintele sunt prea puține. Dacă am comunica prin bătăile inimii, ar fi mai multe de spus.” (Gabriel Petru Băeţan)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu